Psiholog clinician Madalina Maria Bogdan

Orgasmul feminin este definit, în general, ca o combinație a experienței subiective și schimbări psihologice în vagin și aria pelvică. Femeile folosesc descrieri subiective precum: senzația unei tensiuni care apoi se descarcă, senzația unor contracții în zona genitală și/sau o perioadă de excitație ridicată, urmată de o relaxare bruscă. Nu există însă cerințe definite pentru experiența subiectivă a unui orgasm, deoarece anumite femei il pot experienția fără să îndeplinească toate criteriile mai sus menționate. DSM-5 definește tulburarea orgasmică la femei ca: întârziere marcantă a

orgasmului, frecvență foarte scăzută în obținerea ograsmului, sau absența orgasmului și o intensitate foarte redusă a senzațiilor orgasmice, cu simptome care să persiste o perioadă minimă de 6 luni și care să provoace disconfort semnificativ clinic pentru individ. De asemenea, aceasta nu trebuie să fie mai bine explicată de o tulburare mintală fără componentă sexuală sau ca o consecință a unei probleme severe în relația de cuplu sau a altor factori majori de stres și nu poate fi atribuită efectelor unei substanțe sau medicament sau unei afecțiuni medicale(DSM‐5; American Psychiatric Association, 2013).    

            Pentru evaluare, International Society for Sexual Medicine recomandă să fie luați în considerare următorii factori pentru femeile care se prezintă cu dificultate în obținerea orgasmului: dacă aceasta obține stimulare adecvată pentru a experimenta orgasmul(exemplu, lipsa orgasmului în timpul penetrării fără alt tip de stimulare nu este necesar problematic); distres experimentat din cauza dificultăților orgasmice; factori cognitivi și afectivi(exemplu, vină relaționată cu comportamentul sexual, distractori în timpul experiențelor sexuale); calitatea relației cu partenerul sexual; istoric de traumă sexuală; și medicație și condiții medicale(Laan, Rellini, & Barnes, 2013). Totodată, sunt importante scalele de tip auto-raport, precum  Female Sexual Function Index (FSFI; Rosen et al., 2000; Wiegel, Meston, & Rosen, 2005); Female Sexual Distress Scale (FSDS; Derogatis, Clayton, Lewis‐D’Agostino, Wunderlich, & Yali, 2008; Derogatis et al., 2002); și Sexual Function Questionnaire (Quirk, Haughie, & Symonds, 2005; Quirk et al., 2002).  

            Există mai multe metode de tratament. Psihoeducația poate include informații despre anatomia sexuală, răspunsul fizic sexual, impactul schimbărilor hormonale, îmbătrânirea și comorbiditățile medicale cu sexualitatea și funcționarea sexuală, metode eficiente de stimulare, etc. Terapia cognitiv-comportamentală, care pune accent pe 3 componente: masturbarea direcționată, care conține serii graduale de explorare proprie și exerciții care provoacă plăcere; focusarea pe senzații, care include partenerul și începe prin exerciții de atingere care exclud explicit zona genitală, incluzând gradual și atingerile ghidate în zona respectivă și poziții sexuale care au scopul de a maximiza plăcerea; desensibilizarea sistematică, care este folositoare când există stimuli anxiogeni și conține instrucțiuni de relaxare, urmați de confruntarea cu expunerea la stimulii sexuali care provoacă anxietate. O altă metodă de tratament este terapie fizică, care include antrenarea mușcilor pelvici prin exercițiile Kegel sau farmacoterapia.

Bibliografie

Zoë D. Peterson – The Wiley Handbook of Sex Therapy- Wiley Blackwell (2017)

Sandra R. Leiblum PhD-Principles and Practice of Sex Therapy, Fourth Edition (Principles & Practice of Sex Therapy)