Mitar (Ladari) Emilia Dana

Disfuncțiile sexuale reprezintă un grup eterogen de tulburați caracterizare printr-o
perturbare evidentă clinic a capacității unei persoane de a avea un răspuns sexual sau de a
resimți plăcere sexuală (DSM – 5 Manual de diagnostic și clasificare statistică a
tulburărilor mintale, Ediția a 5-a, București, Editura Medicala Callisto, 2016).


Elementele asociate acestei tulburări sunt: atingerea orgasmului; disconfortul resimțit
la penetrare; frecvența redusă a actelor sexuale; problemele de cuplu/alți stimuli asociați;
tulburările de dispoziție; așteptările nerealiste privind viața sexuală; managementul
stimulilor sexuali; participarea dezadaptativ cognitiv – comportamentală în timpul actului
sexual; percepții iraționale privind viața sexuală; statutul sexual al partenerului; stimulii
stresori; comorbiditate psihiatrică.
Această tulburare trebuie diferențiată de: tulburările mintale; consumul de
substanțe/medicamente; afecțiunile medicale; factorii interpersonali sau alte disfuncții
sexuale (American Psychiatric Association, 2013 / Delcea C., 2021).
Prevalența dorinței sexuale reduse și a problemelor legate de excitația sexuală (cu sau
fără disconfort asociat), poate varia semnificativ în funcție de vârsta, context cultural, durata
simptomelor și prezența disconfortului. Unele femei mai în vârstă pot relata un disconfort mai
mic în legătură cu dorința sexuală scăzută față de femeile mai tinere, dar pe de alta parte
dorința sexuală poate scădea odată cu vârsta. Spre deosebire de femeile cu relații de scurtă
durată, este mai probabil ca femeile implicate în relații de lungă durată să relateze mai
frecvent faptul că participă la un act sexual în ciuda absenței senzațiilor de dorință sexuală de
la începutul actului sexual.
Tulburarea dorinței sau excitației sexuale la femei poate fi: permanentă (tulburarea a
fost prezentă din momentul în care individul a devenit activ sexual); dobândită ( tulburarea a
debutat după o perioadă cu funcție sexuală relativ normală); generalizată (nu este limitată la
anumite tipuri de stimulare, situații sau parteneri); situațională (apare doar în cazul anumitor
tipuri de stimulare, situații sau parteneri).
Severitatea actuală poate fi: ușoară, moderată, severă.
(DSM – 5 Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, Ediția a 5-
a, București, Editura Medicală Callisto, 2016).
Tulburările dorinței sexuale se împart în două categorii: tulburarea prin dorința
sexuală hipoactivă – caracterizată prin deficiența sau absența fanteziilor sexuale și a dorinței
de activitate sexuală; tulburarea prin aversiune sexuală – caracterizată prin aversiune
(respingere) și evitare a contactului sexual (https://www.sexologultau.net).

În absența unor traume sexuale, vinovate pot fi atitudinile represive privind activitatea
sexuală, susținute uneori și de opinii religioase rigide; o altă posibilitate este cea în care
încercările inițiale privind susținerea actului sexual s-au soldat cu eșec sau durere. Cauze pot
fi (rareori) și nivelurile insuficiente ale hormonului sexual masculin, testosteron. Tulburarea
sexuală hipoactivă dobândită este frecvent asociată cu plictiseala în relația cu partenerul
sexual. Deficiențele hormonale pot accentua problema (https://www.sfatulmedicului.ro/).
Tratamentul tulburărilor dorinței sexuale urmărește câteva direcții:

  • Este recomandat ca, înainte de orice abordare, să se facă evaluarea stării generale de
    sănătate. Aceasta evaluare va confirma sau respectiv infirma existența unor probleme
    organice. Dacă partea organică a fost eliminată, urmează partea psihologică.
  • Psihoterapia individuala este recomandată atunci când se observă, în urma evaluării
    psihologice, că femeia are niște dificultăți psihologice, iar ele nu sunt cauzate de partener sau
    de ceva ce se întâmplă în relație, ci țin de personalitatea sau de comportamentul femeii. În
    acest caz psihoterapia urmărește descoperirea cauzelor profunde a dorinței scăzute (sau a
    lipsei dorinței sexuale) și abordarea lor pentru găsirea de soluții.
  • În situația în care evaluarea identifică probleme ce țin de partener sau de relație este
    recomandată psihoterapia (sexuală) de cuplu.
    Există o diferență fină dar importantă între psihoterapie și terapia sexuala. În cazul
    celei dintâi subiectele abordate sunt diverse și apar în mod natural în discuție; problemele
    sexuale nu sunt urmărite (există multe situații în care ele nu apar deloc sau doar tangențial) și
    nu sunt tratate în mod special. În terapia sexuală însă există discuții legate atât de
    funcționarea psihică a femeii cât și de viața ei intimă. Subiectele sexuale sunt urmărite în mod
    special. Sunt însă situații în care problemele sexuale ascund probleme psihologice
    (emoționale, traume) mai profunde și se recomandă trecerea (cel puțin temporar) la o
    psihoterapie individuală, în care problemele sexuale trec pe un plan secundar.
    Există și destule situații în care deși există o problemă sexuală clară, dacă se
    explorează puțin mai în profunzime, se observă că există o problemă în relație sau de
    comunicare; în acest caz este recomandată psihoterapia de cuplu, iar după rezolvarea
    problemelor se revine la accentul pe partea sexuală a relației.
    În terapia sexuală există un număr important de exerciții și tehnici ce pot fi utilizate
    pentru creșterea dorinței. Soluțiile adoptate sunt specifice fiecărei situații în parte.

Bibliografie:

Delcea C., (2021) – Sex-terapia disfuncțiilor sexuale în Sex -terapia. Ghidul
clinicianului, București, Editura Total Publishing
DSM – 5 (2016) – Manual de diagnostic și clasificare statistica a tulburărilor
mintale, Ediția a 5-a, București, Editura Medicală Callisto